raluca popa
I think of my work as a collection of sentences and short stories.
I often work with existing material. I like to think about a referent such as an image, a written text, a moving picture or personal archive as possessing an implicit documentary quality, bearing a truth beyond its subjective appearance and motivation. Sometimes this primal aspect is far from reach, if I work for example with the title of a book, or an archive of personal school test papers. I work toward acknowledging this aspect, toward clarification. Then, I proceed at reassembling the material in expressive forms to be sent anew into the public sphere. Through various mediums I compare, I turn around, I lurk around, I discard the unnecessary, I make cuts and folds, I reveal, I confess. I complete a cycle. I try to address existing material with care, with precision, in line with ideas of preservation, reparation, recognition, rehabilitation.
As much as I am interested in recognizing and preserving forms, I have been preoccupied more recently with defining for myself what it has to be done, what it is acceptable or not to do, and whether one has to favor models and similarities, or instead one must exercise a certain freedom, one must remain an obstinate foreigner. Therefore, I am once again coming back to early manifestations, to acts of learning and repetition, to forms of replication and comparison, and in emulating simple gestures, such for example the act of learning to swim, as a performance at the Black Sea, I am, ultimately, bringing into play a feeling of inevitability, a sense of urgency.
Îmi privesc lucrările drept o colecție de fraze și povestiri scurte.
Lucrez adesea cu material existent deja. Îmi place să cred că referințele mele, precum o imagine, un text scris, imaginile în mișcare sau arhiva personală, au o calitate documentară implicită, încorporând un adevăr dincolo de înfățișarea și motivația lor subiective. Uneori, acest aspect primar nu este la îndemână, dacă lucrez, de exemplu, cu titlul unei cărți sau cu o arhivă de teze școlare personale. Lucrez spre a recunoaște acest aspect, spre clarificare. Apoi, continuu prin a reasambla materialul în forme expresive ce sunt trimise înapoi în sfera publică. Prin medii diferite, compar, întorc, mă strecor și renunț la ceea ce nu este necesar, fac tăieturi și pliuri, dezvălui și mărturisesc. Închei un ciclu. Încerc să abordez materialul existent cu grijă, cu precizie, în acord cu ideea de conservare, reparare, recunoaștere, reabilitare.
Pe cât de mult mă interesează recunoașterea și conservarea formelor, pe atât de mult m-a preocupat mai recent să definesc pentru mine însămi ce trebuie făcut, ce este acceptabil și ce nu este acceptabil, și dacă ar trebui privilegiate modelele și asemănările sau mai degrabă ar trebui exercitată o anumită libertate, de pe poziția unui permanent străin. Prin urmare, revin la manifestări timpurii, la acte de învățare și repetiție, la forme de replicare și comparație, iar prin reproducerea gesturilor simple - de exemplu, actul de a învăța înotul, sub forma unui performance la Marea Neagră - declanșez, de fapt, un sentiment de inevitabilitate, o senzație de urgență.